DINCOLO

Dorin Burst


Motto: In fiecare an, un adevarat fluviu de fiinte lucitoare pornesc din linistita Mare a Sargasselor pentru a parcurge un drum de mii de kilometri. Sunt anghilele... Multe, foarte multe dintre ele vor muri pe drum, iar putinele care supravietuiesc vor urca in amonte pe fluviile europene, vor gasi un loc prielnic, isi vor depune icrele si... vor muri!... Ce anume le indeamna sa parcurga acest drum plin de primejdii, fara sa stie ce le asteapta DINCOLO? De ce nu se indreapta spre mult mai apropiatele fluvii de pe continentele americane?Nimeni nu stie... Poate sunt in cautarea paradisului lor, in cautarea paradisului pierdut... Poate... De unde sa stie ele ca paradisul lor este pierdut pentru totdeauna? Atlantida...

Hotarat lucru, trebuia facut ceva!... Barbatul puternic, cu pielea stralucind de transpiratie in soarele dogoritor al desertului scruta, cu mana facuta streasina la ochi, norii negri de pucioasa si fum ce se ridicau ca o perdea groasa, ascunzand privirii fluviul ce se auzea curgand DINCOLO...

Din nou o fiinta zburatoare aparu rotindu-se ametita de dincolo de negura de deasupra tarmului. Barbatul isi incorda arcul si, strangand din dinti cu indarjire, slobozi sageata ucigasa. Cu un tipat slab, fiinta zburatoare se prabusi, penele ei negre, arse si faramicioase raspandindu-se in aer.

Barbatul se apropie de fiinta zdrobita, privind-o cu ura... Da, era inca un mesager al mortii, venit de pe taramul de DINCOLO. In ultima vreme, tot mai multe astfel de fiinte reuseau sa strabata norii sulfurosi. Era de mirare cum de nu mureau arse de flacarile ce ieseau inalte din pamantul parjolit, sufocate de fumul gros si negru ca smoala, de aburii ucigatori de pucioasa.

Probabil, gandi barbatul, acolo era taramul lor, acolo isi duceau traiul demonicele lor fapturi. Barbatul recupera pretioasa sageata, stranse cele cateva resturi ale fiintei prabusite si le ingropa in nisipul arzator. Nici o fiinta zburatoare nu trebuia sa mai ajunga in mica oaza unde traiau cei din neamul lui. Creaturile cu penele carbonizate prevesteau, conform legendei, mari nenorociri... De fiecare data cand vreuna dintre ele reusise sa se apropie de casele lor, locuitorii parca erau loviti de blesteme; timp de sapte ani bantuiau molime ucigatoare, femeile lepadau pruncii din pantece, copiii, atatia cati se mai nasteau erau ca niste monstrii, cu membrele contorsionate sau lipsa, tampi sau nevolnici...

Barbatilor le slabea vlaga, se topeau pe picioare, pana si putinele animale de pe langa casele lor pateau acelasi lucru. Doar teribilii scorpioni ai desertului se inmulteau si napadeau asezarea oamenilor. Si totul in urma aparitiei acestor zburatoare... Legenda spune ca in vremurile de demult, stramosii lor traiau in doua orase infloritoare. Dupa venirea unor astfel de fiinte zburatoare, primite cu neincredere, cu ostilitate, ba chiar cu violenta de catre unii dintre locuitori, a doua zi orasele au fost rase de pe suprafata pamantului!... Totul, nelegiuitii care erau vinovati, dar si barbatii respectabili si onesti, femei, batrani, copii, ba chiar si pruncii din leagane, au sfarsit in chinuri groaznice... Se zice ca a scapat doar un singur om si cu femeia lui, dar legenda nu spune decat ca femeia a murit curand... Barbatul, se zice, a vietuit in continuare in mica oaza din desert, privind in fiecare seara la micutul stalp de sare de la marginea asezarii pe care a intemeiat-o. Cei ce o locuiesc acum sunt urmasii lui... De atunci, din vremuri imemoriale, locuitorii asezarii privesc aparitia fiintelor zburatoare ca prevestitoare de nenorociri si le omoara fara crutare...

Barbatul netezi nisipul, stergand si ultimele urme ale locului unde era ingropata fiinta cu penele ca taciunii vetrei... Privi din nou scrutator spre norii intunecati ce ascundeau privirii taramul de unde veneau emisarii mortii, taramul de DINCOLO...

Porni grabit spre oaza din desert. Din nou se vor strange barbatii asezarii, cu sulitele si sagetile pregatite, spre a veghea ca nici o fiinta zburatoare sa nu scape cu viata!... Da, hotarat lucru, trebuia facut ceva!